Aditivii alimentarisunt ingrediente care se folosesc la prepararea unor produse alimentare în scopul îmbunătăţirii siguranţei, valorii nutriţionale şi/sau aspectului acestora. Folosiţi încă din antichitate pentru obţinerea de alimente, aditivii alimentari s-au diversificat, numărul celor autorizaţi pentru folosire de către Uniunea Europeană (Regulament 1333/2008) ajungând la 322..

 

Normele privind utilizarea aditivilor alimentari sunt emise de Comunitatea Europeană, fiind unice pentru toate statele membre UE. Analiza şi evaluarea siguranţei pentru consum este realizată de Autoritatea Europeana pentru Siguranta Alimentelor (EFSA), procedura de testare fiind extrem de riguroasă şi urmărind obţinerea de informaţii privind posibilele efecte pe termen scurt, mediu sau lung ca urmare a consumului prelungit de produse ce conţin aditivi alimentari. Cercetările de acest tip dureazǎ luni sau chiar ani, în funcţie de complexitatea aditivului alimentar care este testat.

 

Pe baza rezultatelor obţinute se calculează Consumul Zilnic Admis, respectiv cantitatea estimată dintr-un aditiv alimentar, exprimată în raport cu greutatea corporală, care poate fi consumată zilnic, pe parcursul întregii vieţi, fără riscuri pentru sănătate. Consumul Zilnic Admis este un concept utilizat de organismele regulatorii din întreaga lume, cum ar fi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, EFSA, Autoritatea pentru Alimente şi Medicamente a Statelor Unite, pentru confirmarea limitelor sigure de consum al aditivilor alimentari. Se aplică persoanelor de orice vârstă, copii şi adulţi. În ultimii douăzeci de ani, metodele analitice folosite pentru testarea aditivilor au evoluat, ajungând să fie de 1000 de ori mai precise în detectarea substanţelor pe care aceştia le conţin.

 

Din momentul în care EFSA a stabilit că un aditiv este sigur pentru consum,  Comisia Europeană poate iniţia legislaţia necesară pentru a specifica modul de utilizare al aditivului respectiv si a-l include in lista celor permisi. De asemenea, se redactează şi specificaţiile care asigură că aditivul care va fi utilizat va avea aceeaşi compoziţie şi puritate ca produsul care a fost testat iniţial.

Specificaţiile pentru utilizare sunt agreate de experţii tehnici din toate ţările membre ale Uniunii Europene, sub conducerea Comisiei. În continuare, Comisia înaintează propunerea sa spre acceptare Consiliului şi Parlamentului European. Propunerea conţine condiţiile în care aditivul poate fi utilizat, specificând tipurile de alimente şi cantitatea maximă în care poate fi utilizat.

În momentul in care s-a dovedit siguranţa utilizării sale şi a fost inclus pe lista aditivilor permişi, aditivul primeşte un număr E. Binecunoscutul număr E este astfel o garanţie pentru siguranţa produselor alimentare.Legea siguranţei alimentare obligǎ ca aceştia să fie trecuţi pe etichete cu numele lor obişnuit sau cu numele ingredientelor.

 

 

Tot ce există în natură este compus din substanţe de natură chimică. Unii aditivi sunt obţinuţi din surse naturale, cum ar fi soia, porumbul sau sfecla roşie. Alţi aditivi nu există în natură şi trebuie obţinuţi pe cale artificială, prin sinteză chimică. Spre exemplu, acidul ascorbic sau vitamina C, este exact aceeaşi substanţă, indiferent că se regăseşte într-o portocală sau este realizată în laborator.

 

Din punctul de vederea al siguranţei nu există diferenţe între aditivii naturali şi cei sintetici. Fie că aditivii sunt extraşi din plante sau din ţesuturi animale, produşi din microorganisme sau sintetizaţi   într-un laborator, pentru un toxicolog aceştia intră în aceeaşi categorie. Toţi sunt substanţe chimice care pot avea sau nu proprietăţi toxice. În ceea ce priveşte analiza siguranţei folosirii lor pentru consum în scopul reglementării utilizării lor, procesul este identic pentru toţi aditivii, indiferent de originea substanţei chimice.

 

 

Conservanţiiprevin alterarea alimentelor şi, în acelaşi timp, protejează gustul acestora.

 

În afara cazului în care cultivăm diverse alimente în grădina proprie, este aproape imposibil să consumăm mâncăruri fără conservanţi adăugaţi în timpul procesului de producere. Fără aceşti conservanţi, problemele legate de siguranţa alimentelor ne-ar scăpa de sub control, ne mai vorbind de sumele plătite la magazin sau de risipa de alimente.

Producătorii adaugă conservanţi în special pentru a preveni alterarea alimentelor pe timpul transportului sau al depozitării. Conservanţii sunt folosiţi fie ca antimicrobieni, fie ca antioxidanţi. Antimicrobienii previn dezvoltarea mucegaiului, a drojdiei sau a bacteriilor. Antioxidanţii ajută alimentele să nu se râncezească, să nu se înnegrească şi să nu le apară diverse pete. Mâncărurile râncede nu duc neapǎrat la îmbolnăviri, dar au un miros urât şi un gust rău. Antioxidanţii împiedică reacţia care apare din combinarea mâncărurilor cu oxigenul în prezenţa luminii, a căldurii sau a anumitor metale.

 

Conservanţii nu pot fi folosiţi pentru a înşela consumatorii, făcându-i să creadă că un anumit aliment arată altfel decât în mod obişnuit. De exemplu, conservanţii care conţin sulfaţi sunt interzişi pentru carne, pentru că redau culoarea roşie, dând cărnii un aspect de prospeţime.

 

Nitraţii, în combinaţie cu sarea, sunt folosiţi ca antimicrobieni în cazul produselor din carne, pentru că opresc dezvoltarea sporilor de bacterii. Nitraţii sunt folosiţi ca şi conservanţi pentru aromatizarea şi fixarea culorii la carnea roşie, produsele din pui şi peşte.

 

BHA

BHA şi compusul hidroxitoluen butal (BHT) sunt folosiţi de câţiva ani, mai ales în alimente care conţin grăsimi şi uleiuri. Aceştia încetinesc apariţia unor mirosuri şi modificari de culoare cauzate de oxidare.

 

Sulfaţii

Sulfaţii sunt folosiţi în primul rând ca antioxidanţi pentru a preveni şi reduce decolorarea fructelor şi a legumelor, precum merele şi cartofii. De asemenea, sunt folosiţi în producerea vinului, deoarece încetinesc reproducerea bacteriilor, fǎrǎ a impieta dezvoltarea drojdiei. Unii sulfaţi sunt folosiţi în producerea celofanului pentru împachetarea produselor alimentare. Este interzisă utilizarea sulfaţilor în alimente care sunt surse de tiamină (vitamina B1), deoarece sulfaţii distrug acesti nutrienṭi. Sulfaţii trebuie special trecuţi pe etichete indiferent de cantitatea utilizată în produsul finit, deoarece pot genera reacṭii alergice.

Sulfaţii sub alte nume

Persoanele sensibile la sulfaţi trebuie să ştie care sunt produsele care pot conţine sulfaţi, pentru că aceştia nu sunt întotdeauna evidenţi după numele apărute pe etichete. Numele sub care apar pe etichete sunt următoarele:

-          dioxid de sulf

-          sulfit de sodiu

-          bisulfit de sodiu şi potasiu

-          metabisulfit de sodiu şi potasiu.

 

Iată câteva sugestii pentru a ajuta consumatorii sensibili la sulfaţi:

-          să citească etichetele şi să aleagă alimentele care nu conţin sulfaţi;

-          să fie atenţi la alimentele servite în restaurante- în special produsele din cartofi şi produsele din conserve pot conţine sulfaţi.

 

Acidul propionic şi propionatul

Propionatul este folosit în special pentru brânzeturi, băuturi non-alcoolice, prăjituri, creme, glazuri, aluaturi, blatul de pizza, budincă, gelatină, gemuri, jeleuri şi unele produse din carne.

 

Unii conservanţi pot fi benefici pentru inimă

Celor care acuzǎ utilizarea conservanţilor, le amintim ca unii dintre el pot contribui la prevenirea bolilor cardiovasculare. Aspirina reduce abilitatea sângelui de a se coagula, iar o aspirină pe zi este recomandată ca un remediu care reduce riscul de infarct şi de boli cardiovasculare. În timp ce multe alimente sunt în mod natural bogate în salicilaţi – portocalele, zmeura şi roşiile proaspete – salicilaţii au început să fie folosiţi ca şi conservanţi în producerea diverselor alimente, în special după al doilea război mondial. Între 1960-1970 producţia de aspirină şi alţi salicilaţi a crescut cu aproximativ 340 miligrame pe zi/persoană. În aceeaşi perioadă, consumul de non-aspirin salicilaţi a crescut cu 125 miligrame pe zi/persoană.

 

Antioxidanţii, în speţă vitamina C şi E, sunt benefici pentru prevenirea bolilor cardiovasculare.

 

 

Antioxidanţii – protecţie pentru organism

 

Antioxidanţiisunt substanţe care prelungesc perioada de păstrare a alimentelor prin protejare împotriva oxidării.

Toate produsele alimentare sunt vulnerabile la oxidare. Un exemplu cunoscut este înnegrirea merelor sau cartofilor, atunci când sunt expuşi la aer. Remediul cunoscut pentru această situaţie, o picătură de suc de lămâie, demonstrează principiul antioxidării. Sucul de lămâie conţine vitamina C (E300), unul dintre cei mai puternici antioxidanţi.

 

În grăsimi şi uleiuri, oxidarea este prima cauză a râncezirii. Toate grăsimile şi uleiurile râncezesc dacă sunt expuse o anumită perioadă de timp la aer, lumina soarelui sau căldură. Pentru a împiedica producerea  acestui proces pentru o perioadă mai lungă de timp sunt utilizaţi antioxidanţii.

 

În urma unor studii amănunţite, cercetătorii sunt siguri că unul dintre efectele antioxidanţilor este prevenirea cancerului şi a afecţiunilor cardiologice (oxidarea lipidelor fiind unul dintre factorii care influenţează apariţia acestor boli), dar nu s-a stabilit cu exactitate care dintre aceştia sunt cei mai eficienţi. Vitaminele C şi E (E306) sunt doi dintre antioxidanţii prezenţi în organismele vii care îndeplinesc un rol antioxidant şi sunt adesea utilizaţi drept aditivi alimentari. Un studiu recent a concluzionat că vitamina C împiedică formarea unor nitroamine cancerigene, stimulează sistemul imunitar, protejează împotriva distrugerii cromozomilor şi regenerează vitamina E ca parte din sistemul de protecţie antioxidare.

 

Alături de toate aceste avantaje, antioxidanţii oferă beneficii economice şi protejează indirect mediul înconjurător, prevenind risipirea alimentelor.

 

 

O condiţie importantă pentru ca un produs să fie protejat împotriva apariţiei şi dezvoltării de microbi este asigurarea unui mediu acid (pH-ul este între 4,5 şi 4,6). La acest nivel, majoritatea microorganismelor nu pot prolifera. Dacă unele produse alimentare pot atinge acest nivel de aciditate în mod natural, alte produse necesită adaosuri de acidifianţi, substanţe care cresc aciditatea alimentelor, imprimându-le un gust acru.

 

Acidifianţii care sunt adăugaţi în produsele alimentare sunt obţinuţi prin fermentare microbiană, având o structură chimică identică cu cea a acizilor ce se regăsesc în mod natural în fructe, excepţie făcând acidul fosforic, un acid mineral, care nu există în natură în stare liberă.

 

Printre acizii care apar în mod natural se află: acidul citric, prezent în lămâi şi portocale, acidul malic care se regăseşte în mere, acidul tartric prezent în struguri şi acidul lactic prezent în fructele fermentate, spre exemplu în iaurturi.

 

Acizii determină gusturi diferite. Acidul citric este utilizat pe scară largă în băuturile răcoritoare pentru a obţine un gust de lămâie; acidul fosforic este utilizat în băuturile pe baza de cola întrucât accentuează această aromă, dar se regăseşte în cantităţi mai mari în produsele din carne. În acelaşi timp acidifianţii au şi efecte de conservare şi antioxidare. Oţetul, spre exemplu, care este de fapt acid acetic diluat, a fost utilizat încă din antichitate pentru conservarea alimentelor. Cel mai utilizat acidifiant este acidul citric (E330). Obţinut iniţial din fructe citrice, acum este produs şi prin fermentarea melasei, utilizând mucegai Aspergilus.

 

Acidul fosforic asigură fosforul, un component important al oaselor şi ţesuturilor. Conform studiilor efectuate de specialişti americani, consumul de produse care conţin acest tip de acid contribuie la reducerea pierderilor de calciu prin urină, fără să afecteze astfel echilibrul general al calciului în organism.

 

 

Aromatizanţiisunt substanţe utilizate pentru a da un gust şi/sau un miros specific unui produs alimentar.

 

Există trei categorii de aromatizanţi:

·         substanţe aromate naturale care se obţin prin procese fizice enzimatice sau microbiologice din materii prime de origine vegetală (fructe, legume, nuci, coji de copaci, frunze, ierburi, condimente şi uleiuri) sau animală;

·         substanţe identic naturale care sunt identice din punctul de vedere al compoziţiei cu aromele naturale, componentele fiind obţinute prin sinteză;

·         substanţe artificiale care se obţin prin sinteză, având structura şi compoziţia diferite de cele naturale.

Spre exemplu, într-o căpşună sunt 13 hidrocarburi, 36 alcooli, 22 cetone, 16 acizi, 27 esteri, 7 lactoze, 6 fenoli şi 8 furani. În plus, o serie de arome sunt obţinute în procesul preparării alimentelor, în urma cărora rezultă reacţii chimice (de exemplu: fermentare, prăjire sau frigere).

 

Aromatizanţii şi potenţiatoriide gust sunt utilizaţi pentru:

Ø  a spori aroma existentă, naturală a produsului alimentar, de exemplu vanilia în îngheţată, care dacă ar fi nearomată ar avea doar gust de lapte;

Ø  a întări o aromă naturală slabă, de exemplu, aroma de căpşuni într-un iaurt cu fructe;

Ø  a da gust unor produse de altfel foarte hrănitoare, dar insipide, de exemplu arome de diverse fructe în compoturi.

 

La fel ca pentru toţi aditivii alimentari, legislaţia reglementează produsele şi cantităţile în care aromatizanţii pot fi sau nu folosiţi. Astfel, este interzisă folosirea aromatizanţilor în produse neprelucrate, făină, amidon, zahăr, conserve sterilizate din fructe şi legume, fructe deshidratate, cafea, ceai şi vin.

 

În realitate, există doar patru arome: dulce, acru, sărat şi amar. O serie de teste au indicat existenţa unei a cincea arome determinată de glutamatul monosodic. Component principal a numeroase proteine şi peptide, glutamatul este produs de corpul uman şi are un rol esenţial în metabolismul uman.

 

 

Coloranţiisunt substanţe care adaugă sau restabilesc culoarea unui produs alimentar şi sunt obţinute din produse naturale sau din elemente identic naturale, prin extracţie mecanică sau chimică. Spre exemplu, beta carotenul, unul dintre cei mai folosiţi coloranţi în produsele alimentare, există în mod natural în fructe şi legume şi în acelaşi timp este obţinut şi pe căi artificiale, având aceeaşi compoziţie chimică. Odată consumată, substanţa este convertită în vitamina A şi are calităţi antioxidante. Studiile toxicologice au arătat că o dietă bogată în caroten este benefică pentru corpul uman. În plus, beta carotenul ajută la reducerea riscului de cancer şi chiar a unor boli cardiace.

 

Un alt exemplu este caramelul, considerat cel mai utilizat colorant, care este obţinut din porumb sau trestie de zahăr, sau prin simpla topire a zahărului şi a altor carbohidraţi în condiţii speciale.

 

Întrucât produsele alimentare îşi schimbă culoarea în procesul de fabricare, de cele mai multe ori se utilizează coloranţi alimentari pentru a întări culoarea originală a produsului şi a le da un aspect plăcut. Cantităţile de coloranţi care se adaugă în produsele alimentare sunt foarte mici, întrucât aceştia au o capacitate foarte mare de impregnare. În plus, aceştia asigură protecţia aromei şi a vitaminelor existente în produs în perioda de depozitare.

 

 

Emulsificatoriisunt substanţe care fac posibilă formarea şi menţinerea unui amestec omogen, iar emulsiile sunt definite ca fiind dispersia a două substanţe nemiscibile: emulsiile apă în ulei şi ulei în apă sunt cele mai obişnuite combinaţii utilizate în produsele alimentare.

 

Cum acţionează un emulsificator?

Un emulsificator este un lanţ de hidrocarburi având o grupare care atrage lipidele la un capăt şi una care atrage apa la celălalt capăt. Poziţionându-se ca interfaţă între cele două substanţe nemiscible, emulsificatorul stabilizează emulsia.

Ce produse alimentare conţin emulsificatori?

Margarina, obţinută prin emulsificarea laptelui cu lipide, a fost produsă pentru prima oară în 1869 în Franţa, fiind alternativa la unt.

 

Efectele emulsificatorilor în produsele procesate conţinând uleiuri şi grăsimi sunt:

-          emulsificare în procesul de producţie şi stabilizarea produsului

-          creşterea capacităţii uleiurilor şi grăsimilor de întindere pe produsele de panificaţie

-          îmbunătăţirea capacităţilor de menţinere a prospeţimii, volumului şi texturii fine

-          îmbunătăţirea capacităţii de reţinere a apei

-          îmbunătăţirea funcţiilor amidonului şi proteinelor.

 

Pâinea şi produsele de panificaţie conţin emulsificatori pentru a-şi menţine prospeţimea o perioadă mai lungă şi pentru ca aluatul să poată fie prelucrat în condiţii de producţie în masă.

De asemenea, emulsificatorii sunt folosiţi ca agenţi de modificare în aluat pentru a-i creşte toleranţa la forţa mecanică, prin adaptarea proteinelor din făina de grâu. Pâinea este obţinută prin combinarea şi frământarea amestecului de făină, sare, apă şi drojdie, urmând apoi fermentarea şi coacerea aluatului.

 

In combinaţie cu amidonul, emulsificatorii de tipul mono sau digliceridelor determină întârzierea cristalizării amidonului care are ca efect învechirea produselor. Produsele pe bază de grăsime şi zahăr beneficiază la rândul lor de proprietatea emulsificatorilor de a întârzia cristalizarea.

 

Efectele cele mai importante pe care le au emulsificatorii în produsele de panificaţie sunt:

-          permit obţinerea unui aluat uşor de manevrat, mai puţin lipicios, dar elastic,

-          maresc rezistenţa aluatului la forţa mecanică pentru a-i menţine textura fină şi a-i spori capacitatea de creştere,

-          cresc timpul de păstrare a prospeţimii produsului finit.

 

În procesul de fabricare al îngheţatei este preparat un amestec lichid de materii prime şi este omogenizat de un agent de omogenizare la o presiune ridicată. După o perioadă scurtă de sterilizare la o temperatură înaltă, amestecul omogen este stabilizat prin menţinerea pentru câteva ore la o temperatură sub 5°C.

Efectele utilizării emulsificatorilor în producerea îngheţatei sunt:

-          este stimulată emulsificarea uniformă a grăsimilor,

-          emulsificatorul participă la formarea unei structuri uscate şi stabile a îngheţatei care asigură şi textura fină,

-          obţinerea unei rezistenţe mai îndelungate la căldură,

-          creşterea capacităţii de a menţine forma îngheţatei.

 

Emulsificatorii sunt folosiţi şi pentru producerea de prăjituri, frişcă, sosuri sau brânză tofu.

Emulsia naturală clasică este laptele (grăsimea laptelui dispersată în apă), chiar dacă nu este foarte stabilă, lucru demonstrat de faptul că grăsimea din lapte se separă, ridicându-se la suprafaţă şi formând smântâna.

 

Emulsificatorii codificaţi  ca E- uri

La fel ca şi alţi aditivi alimentari, emulsificatorii utilizaţi în produsele alimentare sunt uneori obţinuţi din produse naturale, iar alteori prin sinteză chimică, obţinând structuri similare cu produsele naturale. Cei mai utilizaţi emulsificatori sunt lecitinele (E322), mono şi digliceridele cu acizi graşi (E471) şi esterii monogliceridelor cu acizi graşi (E472a-f).

 

 

Îndulcitorii dau un gust dulce, cu sau fără aport de calorii. Aspartamul este cel mai întâlnit îndulcitor şi are patru calorii per gram. Deoarece este de 200 de ori mai dulce decât zahărul, foarte puţin aspartam este necesar pentru a îndulci alimentele şi, prin urmare, adaugă foarte puţine calorii alimentelor. Zaharina nu conţine nici o calorie.

Câţiva îndulcitori folosiţi în alimente şi băuturi răcoritoare sunt: acesulfam-K, alitam, aspartam, ciclamat, zaharină, zaharoză, stevia.

Îndulcitorii cu un aport mic de calorii nu cauzează cariile dentare, deoarece nu conţin carbohidraţi pe care bacteriile să îi transforme în acizi care distrug dinţii.

 

Fructele conţin zaharuri simple, cum ar fi glucoza şi fructoza; alte alimente conţin zaharuri, precum siropul de porumb, mierea, care sunt combinaţii de glucoză şi fructoză. Un alt zahăr simplu este lactoza, care este o combinaţie de glucoză şi galactoză.

Toate zaharurile sunt carbohidraţi şi au o valoare energetica de patru calorii per gram. După digestie, zahărul ajunge prin sânge până la celulele organismului, unde este folosit pentru energie, ajută la metabolismul grăsimilor, formează proteinele sau este stocat pentru utilizarea ulterioară.

 

Sunt mai multe tipuri de îndulcitori care se adaugă la alimente. Sorbitolul, manitolul, xylitolul, maltitolul şi isomaltul dau gustul dulce pe care îl întâlnim în bomboanele fără zahăr, prăjiturele şi gumă de mestecat. În mod natural aceştia se găsesc în fructe şi vegetale, dar sunt produşi din carbohidraţi, precum zaharoza şi glucoza.

 

Îndulcitorii şi sănătatea

Nutriţioniştii sunt de acord că alimentele dulci pot face parte dintr-o dietă sănătoasă. Cheia consumului acestora este moderaţia. Mai mult, mulţi experţi atrag atenţia asupra faptului că incercarea de a elimina alimentele dulci din dietă poate fi periculoasa. Nu numai că nu este necesar – zaharurile şi alţi îndulcitori nu au fost legaţi de hiperactivitate, diabet sau alte boli cronice – dar interzicerea acestor alimente poate să le crească atracţia.

 

În anul 1992, Asociaţia Americană de Diabet a declarat următoarele: “Cu excepţia cazurilor de erori metabolice, nu există nici o evidenţă clară care să ateste faptul că zahărul reprezintă un factor de risc într-o anumită boală, în afară de cariile dentare.”

Zahărul şi igiena orală

Oamenii de ştiinţă recunosc acum că toţi carbohidraţii care fermentează pot juca un rol important în cariile dentare. “Saliva este protecţia naturală a organismului împotriva cariei dentare”, declară Prof. Dr. John Featherstone. Proteinele din salivă acţionează ca anti-bacterii; calciul, fosfatul şi florul din salivă dau mineralele care remineralizează dantura.

 

O viaţă mai dulce pentru oamenii cu diabet

În trecut, persoanele cu diabet aveau acces limitat la produsele dulci. Astăzi există mai multe opţiuni “dulci” şi pentru ei. Până în 1981, când a fost aprobat consumul de aspartam, persoanele cu diabet cumpărau numai produse dietetice într-o arie restrânsă a magazinelor. Aspartamul este accesibil şi persoanelor cu diabet, pentru că nu afectează nivelul glucozei din sânge.

Asociaţia Americană de Diabet este de acord că persoanele cu diabet pot consuma cantităţi mici de produse care conţin zaharoză şi alte zaharuri, dacă diabetul este foarte bine controlat.

Ce trebuie să ştim despre aspartam?

Aspartamul a fost autorizat în 1981, dar înainte de aceasta a trecut printr-un proces foarte riguros de cercetări ştiinţifice.

Aspartamul este realizat prin reacţia dintre două proteine, acid aspartic şi fenilanina şi o cantitate foarte mică de metanol. Aspartamul este digerat ca orice altă proteină. În timpul digestiei, aspartamul se divide în componentele de bază şi este absorbit în sânge. Nici aspartamul şi nici componentele sale nu sunt acumulate pentru o perioadă îndelungată în organism.

 

Aspartamul este folosit în mai mult de 150 de tipuri de băuturi, alimente şi alte produse din categoriile:

-          mix de cacao,

-          iaurt,

-          cereale,

-          shake,

-          gelatina,

-          produse congelate,

-          aditivi cu aromă de lapte,

-          băuturi răcoritoare carbonatate,

-          siropuri de fructe,

-          băuturi energizante,

-          budincă,

-          sucuri de fructe,

-          cafea instant,

-          ice tea,

-          gumă de mestecat,

-          bomboane mentolate,

-          produse farmaceutice.